HEPATITA AUTOIMUNA

 GENERALITATI

       Hepatita autoimuna reprezinta o inflamatie a ficatului determinata de un raspuns imun anormal al organismului, care inceteaza sa mai considere hepatocitele celule proprii (sau «self») si impotriva carora sintetizeaza si secreta anticorpi pentru a le distruge. Hepatita autoimuna este o boala cronica a carei cauza exacta de aparitie nu se cunoaste deocamdata, desi in acest domeniu se realizeaza numeroase studii si cercetari, si care se caracterizeaza prin inflamatia hepatocelulara permanenta, necroza si progresie (in absenta tratamentului) spre ciroza. 
Boala a fost integrata in grupa afectiunilor autoimune deoarece exista markeri serici pentru aceasta. Hepatita autoimuna nu poate fi asociata consumului cronic de alcool, expunerii la anumite medicamente sau chimicale cu actiune hepatotoxica si nici infectiei cu virusuri cu tropism hepatic.
Boala poate sa apara la femei si barbati la orice varsta si poate sa coexiste cu alte boli hepatice, mai frecvent cu hepatita virala cronica.
Hepatita autoimuna a fost clasificata in functie de autoanticorpii prezenti la investigatiile paraclinice, in trei mari tipuri:
Tipul 1: are autoanticorpi antiactina, antinucleari si anti-muschi neted, apare dupa varsta de 10 ani in special la pacientii cu haplotip DR4 DR3. 41% din pacienti au si alte boli imune, iar progresia spre ciroza apare in peste45% din cazuri.
Tipul 2: are autoanticorpi antimicrozomiali hepatici si renali, afecteaza in special copii (cu varsta intre 2 si 14 ani) si este mai rar intalnit la adulti. 82% din pacienti dezvolta ciroza.
Tipul 3: are autoanticorpi anticitokeratine 8 si 18, este caracteristic adultilor (cu varste intre 30- 50 de ani), afecteaza mai ales femeile (90% din pacienti suntfemei). La 58% din pacienti coexista si alte boli imune, iar progresia spre ciroza exista in 75% din cazuri.
Incidenta de aparitie a bolii este foarte variata (in functie de tipul particular al hepatitei autoimune dar si de regiunea geografica - intre cele doua exista si numeroase asocieri epidemiologice). De exemplu, tipul 1 afecteaza 2 din 100000 persoane/an in populatia caucaziana. Tipul 2 este mai frecvent in Europa de Sud comparativ cu Europa nordica, Statele Unite si Japonia. Hepatita autoimuna este cauza a 3% din transplanturile de ficat din Europa.
Boala este grava: fara tratament corespunzator, aproximativ 50% din pacientii cu hepatita autoimuna severa mor in aproximativ 5 ani.
 CAUZE

Pacientii cu hepatita autoimuna au autoanticorpi directionati impotriva celulelor hepatice, insa cauza exacta de aparitie a acestora nu este cunoscuta. Se pare insa ca atacul imun se desfasoara exclusiv asupra unor celule cu predispozitie genetica. Aceste celule exprima la suprafatalor anumite complexe proteice pe care celulele sistemului imun le recunosc (le interpreteaza ca fiind antigene, deci structuri complet straine organismului) si impotriva carora secreta anticorpi. 
Motivul de aparitie a acestor complexe moleculare aberante este inca studiat.
Procesul patogen de agresare a celulelor hepatice normale, dar care exprima aceste proteine poate fi initiat de factori triggeri precum:
- Infectii virale: hepatita acuta A, B, infectia cu virus Epstein - Barr;
- Agenti chimici si medicamente: melatonina, nitrofurantoina, interferon.
Specialistii au descoperit si o susceptibiliatte genetica in a dezvolta hepatita autoimuna. Evidente ale unei patogeneze autoimune suntconsiderate urmatoarele elemente (care tin atat de investigatiile paraclinice, biopsia hepatica si evolutia clinica a pacientului):
- Leziuni histopatologice cu predominanta de limfocite T citotoxice si plasmocite;
- Autoanticorpi circulanti;
- Asociere cu factor reumatoid si hipergamaglobulinemie;
- Asociere cu alte boli autoimune;
- Raspuns prompt la tratamentul imunosupresor sau corticosteroid.
Hepatita autoimuna se poate asocia cu numeroase boli autoimune, cum ar fi: 
- Tiroidita;
- Glomerulonefrita proliferativa;
- Boala celiaca;
- Sindromul Sjogren;
- Scleroza sistemica;
- Boala mixta de tesut conjunctiv;
- Vasculite leucocitoclastice;
- Eritem nodos.
 SIMPTOMATOLOGIE

Hepatita autoimuna poate fi confundata, din cauza simpotmelor, cu hepatita acuta, hepatita cronica sau chiar cu ciroza hepatica. Aproximativ 1/3 din pacienti au simptome sugestive pentru hepatita acuta: febra, durere in hipocondrul drept, icter. La o parte din pacienti simptomatologia se remite spontan (procentul lor este destul de redus, insa). Toti pacientii ajung in final sa dezvolte o afectiune hepatica cronica.
Exista si cazuri de pacienti a caror boala evolueaza cu insuficienta hepatica acuta, icter, coagulopatie, ascita si encefalopatie hepatica.
Cand este o hepatita cronica asociata hepatitei autoimune, severitatea variaza de la boala subclinica, asimpotmatica si cu teste hepatice normale, pana la boala grava, clinic manifesta. 
Cele mai frecvente semne si simptome in acestea cazuri includ:
- Astenie, oboseala;
- Disconfort abdominal superior (predominant in hipocondrul drept);
- Prurit intens;
- Anorexie (scaderea poftei de mancare);
- Mialgii (dureri musculare);
- Diaree, modificari de culoare ale scaunului;
- Artralgii (dureri articulare);
- Edeme;
- Hirsutism;
- Eruptii cutanate;
- Dureri toracice corelate cu pleurita;
- Amenoree.
Hepatita autoimuna poate fi asociata cu diverse alte boli sistemice. Ele fie suntprezente inca de la debutul procesului inflamator hepatic, fie apar pe parcursul evolutiei afectiunii.
Aceste boli pot fi:
- Hematologice: anemie hemolitica autoimuna, eozinofilie;
- Gastro-intestinale: sindrom de intestin iritabil, colita ulcerativa, boala celiaca;
- Alveolita fibrozanta;
- Diabet zaharat juvenil;
- Boala Graves;
- Pericardita, miocardita;
- Lichen plan; 
- Uveita.
 COMPLICATII

Cele mai frecevente complicatii ce pot sa apara sunt:
- Ciroza;
- Insuficienta hepatica;
- Carcinom hepatocelular;
- Complicatiile tratamentului cu corticosteroizi.
CONSULTAREA UNUI SPECIALIST

Pacientii suntsfatuiti sa apeleze la medic daca observa modificari ale starii de sanatate si simptome sugestive pentru o afectare hepatica: modificari de culoare ale tegumentului, mucoaselor, urinii, scaunului, prurit tegumentar, durere in hipocondrul drept sau stare generala aletrata pe fondul unei afectiuni autoimune deja diagnosticata. 
Daca pacientul este in tratament pentru o alta afectiune (cu sauf ara componenta autoimuna) si simptomele sale se agraveaza sau tratamentul devine insuficient, este sfatuit sa se adresez cat mai repede unui medic specialist in vederea reevaluarii clinice.
INVESTIGATII PARACLINICE

Anamneza pacientilor nu ofera date specific pentru hepatita autoimuna datorita afectiunilor coexistente si care pot complica semnificativ tabloul clinic (ele suntatat de importante uneori, incat pot pune clinicanul pe o pista gresita). Unele simptome ale pacientilor pot fi sugestive insa pentru o afectare hepatica.
La examenul fizic se poate descoperi:
1. Hepatomegalie (ficat sub rebordul costal), uneori si splenomegalie;
2. Icter;
3. Ascita.

Acestea pot fi observate insa si la pacientii a caror boala a progresat déjà spre ciroza si unde s-a instalat si hipertensiune portala.
Hepatita autoimuna este foarte important de diagnosticat cand apare in cadrul unor afectiuni multisistemice. Cele mai indicate investigatii paraclinice suntreprezentate de:
- Investigarea functiei hepatice: AST si ALT suntridicate la toti pacientii, insa ele se coreleaza destul de slab cu gravitatea procesului necrotic. Determinarea periodica a nivelului acestor enzime este importanta in evaluarea raspunsului la tratament : daca valorile se mentin ridicate inseama ca procesul inflamator continua.
- Determinarea autoanticorpilor: hepatita autoimuna se caracterizeaza prin titruri crescute de autoanticorpi, astfel: tipul 1 are autoanticorpi ASMA si ANA, tipul 2 are autoanticorpi LKM1, tipul 3 are autoanticorpi anti SLA.
- Electroforeza proteinelor serice si determinari cantitative ale imunoglobulinelor. La pacientii cu hepatita autoimuna netratata, apare frecvent hipergamaglobulinemie (si ca urmare a acesteia apare si sindromul de hipervascozitate a sangelui). Daca pacientul are hepatita acuta dar nu are hipergamaglobulinemie, hepatita autoimuna este un diagnostic putin probabil.
Alte investigatii paraclinice pot sa gaseasca:
- Bilirubina serica si fosfataza alcalina crescute usor (la aproximativ 80% din pacienti);
- Hipoalbuminemie, cresterea timpului de protrombina;
- Leucopenie usoara;
- Anemie normocroma (hematii putine, insa normal colorate);
- Trombocitopenie;
- Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) crescut- este un marker al procesului inflamator acut. In cadrul inflamtiei acute pot sa apara si fibrinogenul crescut si proteina C reactiva (PCR) prezenta.
- Eozinofilie.
O procedura invaziva de foarte mare importanta in stabilirea diagnosticului de certitudine este biopsia hepatica. Ea poate fi realizata percutan sau prin abord transjugular. Aceasta cale se prefera in cazul pacientilor cu trombocitopenie, coagulopatie, ascita sau ficat mic (dificil de abordat percutan). 
Biopsia trebuie realizata imediat ce apare suspiciunea de hepatita autoimuna. Confirmarea diagnosticului (realizata de catre biopsie) permite initierea rapida a tratamentului. Biopsia permite stabilirea diagnosticului de certitudine si diferentierea intre hepatita autoimuna si alte tipuri de hepatite (unele din ele mult mai frecvente): hepatita alcoolica, hepatita cu virus hepatic C, hepatita toxica. 
Investigatiile imagistice (cum ar fi computer tomografia, ecografia si chiar rezonanta magnetica nucleara) nu suntfoarte utile in diagnosticarea hepatitei autoimune. Totusi, daca aspectul ficatului este heterogen, poate sugera prezenta inflamatiei active sau a necrozei.

De retinut! 
Hepatita autoimuna se caracterizeaza paraclinic prin:
- Autoanticorpi ANA (antinucleari) pozitivi;
- Autoanticorpi antimicrozomiali hepato-renali pozitivi;
- Autoanticorpi antimitocondriali pozitivi;
- VSH crescut;
- Imunoglobuline G crescute.
TRATAMENT

De peste30 de ani, tratamentul de electie al hepatitei autoimune este reprezentat de prednison si azatioprina. Aproximativ 65% din pacienti raspund la terapia initiala si intra in remisiune histologica (leziunile incep sa se vindece si sa dispara focarele active). Totusi, 80% dintre acesti pacienti au recaderi dupa ce tratamentul se sisteaza.
Specialistii au formulat o serie de indicatii pentru instalarea tratamentului:
- Indicatii absolute: enzime hepatice foarte crecuste (AST crescut de 10 ori valoarea normala). Imunoglobuline G crescute, necroza multiacinara (diagnostic histopatologic realizat dupa biopsia hepatica);
- Indicatii relative: simptome prezente si sugestive pentru afectiune hepatica, enzime hepatice crescute, dar nu mai mari de 10 ori valoarea normala, aparitia hepatitei de interfata(la biopsie);
- Fara indicatie de tratament: ciroza inactiva, intoleranta la medicamente, boala hepatica decompensata.
Schemele de administrare a tratamentului suntfoarte diverse si complexe. Ele incep cu prednison, administrat timp de 2 saptamani (se incepe cu doza mica ce poate sa fie crescuta in functie de raspunsul terapeutic). Acesta poate fi administrat singur sau combinat cu azatioprina.
Pacientii care raspund favorabil la tratament (acest lucru se poate cuantifica prin evolutia enzimelor hepatice : daca ele scad si se normalizezaza dupa administrarea dozelor initiale) necesita tratament de intretinere. Tratamentul imunosupresor este capabil sa amelioreze foarte mult supravietuirea pacientilor la 10 ani. Ca dovada, in prezent, speranta de viata la 10 ani a ajuns la 90%.
Tratamentul trebuie insa desfasurat pe durata foarte lunga- adesea se administreaza continuu timp de 2 ani pana se incearca scoaterea lui treptata. Un tratament corect asigura remisiunea procesului inflamator in 3 ani la aproximativ 80% dintre pacienti.
Tratamentul are si numeroase reactii adverse, cum ar fi:
- Administrarea prednisonului determina aparitia de hirsutism, acnee, sindrom Cushingoid la 80% din pacienti. Administrearea prelungita a unor doze mari poate sa determine aparitia osteoporozei cu compresie si tasari vertebrale, diabet zaharat, cataracta, labilitate emotionala, hipertensiune arteriala. 
- Tratamentul cu azatioprina poate duce la aparitia greturilor, varsaturilor, eruptiilor cutanate, pancitopeniei medulare, pancreatitei. Aceste complicatii apar la mai putin de 10% din pacientii tratati cu acest medicament.
 PROGNOSTIC

Prognosticul pacientilor diagnosticati cu hepatita autoimuna variaza foarte mult si poate fi apreciat in functie de anumiti factori printre care:
- Severitatea inflamatieie (cu cat inflamatia este mai importanta si exinsa, cu atat prognosticul este mai sever);
- Raspnsul la tratamentul initial (daca boala nu intra in remisiune, prognosticul este sever);
- Terenul genetic al pacientului: pacientii cu HLA DR3 au boala activa ce raspunde mai greu la tratament;
- Remisunea spontana a inflamatiei;
- Aparitia carcinomului hepatocelular.
In general, se considera ca tratamentul prompt instalat, de preferat cu corticosteroizi, reduce (incetineste) evolutia bolii. Totusi, chiar si in aceste conditii, la pacientii cu teren genetic favorizant, hepatita autoimuna progreseaza spre ciroza si poate impune transplantul hepatic.
 PREVENIRE

Hepatita autoimuna este o afectiune care nu poate fi prevenita, insa prin identificarea factorilor de risc se poate detecta si trata mult mai rapid. Astfel evolutia pacientului se amelioreaza si in cazurile in care nu exista un teren genetic riscant, functia hepatica poate fi pastrata (nu se ajunge la necesitatea transplantului hepatic).

INSUFICIENTA RENALA ACUTA

 GENERALITATI

              Insuficienta renala acuta se caracterizeaza prin faptul ca rinichii in mod brusc nu-si mai indeplinesc functia. In mod normal rinichii filtreaza produsii de metabolism (deseurile) si mentin nivelul normal de apa, sare si minerale (electroliti) din sange. Cand rinichii nu mai functioneaza, produsii de metabolism, lichidele si electrolitii se acumuleaza in organism, ceea ce poate duce la o situatie ce pune viata in pericol.                                                                            CAUZE

Un numar de boli si conditii speciale pot face ca rinichii sa inceteze sa mai functioneze in mod normal. Un pacient poate face insuficienta renala acuta daca acesta: 
- a pierdut o cantitate mare de sange. Aceasta situatie poate aparea din cauza unei raniri grave sau unei interventii chirurgicale majore. S-a deshidratat din cauza ca a vomitat sau din cauza excesului de diuretice 
- are o afectiune cardiaca serioasa, ca insuficienta cardiaca, infarct miocardic, aritmie (ritm cardiac anormal), valori tensionale mari, endocardita, valvulopatie sau tamponada cardiaca 
- are o afectiune care poate afecta rinichii sau ficatul, ca de exemplu sindrom nefrotic, ciroza hepatica, lupus eritematos sistemic sau o alta boala care cauzeaza inflamatia vaselor sanguine (vasculita) 
- are alta afectiune serioasa, ca malnutritie severa, arsuri, o vatamare grava sau sindrom de strivire sau o infectie grava (sepsis) 
- a folosit medicamente care pot afecta rinichii, inclusiv antibiotice ca gentamicina sau streptomicina, inhibitori de enzima de conversie pentru valorile tensionale mari, antiinflamatoare nesteroidiene ca aspirina sau ibuprofenul sau substante de contrast folosite in unele investigatii cu raze X 
- are o obstructie brusca la un anumit nivel pe traiectul urinar care blocheaza eliminarea urinii din rinichi. Litiaza renala, tumorile, o injurie a tractului urinar sau o prostata marita de volum pot cauza blocaje.
 SIMPTOME

Insuficienta renala acuta adesea nu cauzeaza simptome pe care pacientul sa le poata observa. Daca pacientul se afla in spital, investigatiile efectuate pentru alte afectiuni pot detecta si afectarea rinichilor. Cand apar simptomele, acestea pot fi : 
- edematierea (umflarea) picioarelor si a labei picioarelor 
- productia mica de urina sau lipsa ei (oligoanurie) 
- senzatie de sete si gura uscata 
- tahicardie (ritm cardiac accelerat) 
- senzatia de ameteala cand pacientul sta in picioare 
- inapetenta (lipsa poftei de mancare), greata si varsaturi 
- confuzie, anxietate, neliniste sau somnolenta. 
- durere pe una din parti, chiar sub cutia toracica si pana la nivelul taliei (dureri in flancuri). 
Simptomele pot ajuta la determinarea tipului de insuficienta renala. 
Deshidratarea severa, o cauza frecventa a insuficientei renale acute prerenale, poate cauza senzatia de sete, lipsa dexteritatii (coordonarii) sau senzatia de lesin si un puls rapid si slab. 
O obstructie a tractului urinar, care cauzeaza insuficienta renala acuta postrenala, poate cauza dureri in flancuri sau in lojele renale, sange in urina (hematurie) sau reducerea productiei urinare (oligurie). 
Sindromul uremic (uremia) este o complicatie serioasa a unei insuficiente renale acute prelungite si severa. El poate cauza ameteli severe, confuzie, convulsii, ritm cardiac neregulat si acumularea de lichid in plamani (edem pulmonar).
 MECANISM FIZIOPATOGENETIC

Insuficienta renala acuta se dezvolta in interval de cateva ore pana la cateva zile cand rinichii isi pierd abilitatea de a elimina produsii de metabolism si excesul de lichide din organism. Cauza cea mai frecventa este reducerea fluxului sanguin spre rinichi, fie din cauza deshidratarii, unei operatii, unei infectii severe sau unei injurii (raniri). Cand scade fluxul sanguin spre rinichi, produsii de metabolism si excesul de lichid nu sunt eliminate in mod adecvat din organism. 
Tratamentul poate rezolva insuficienta renala acuta in cateva zile sau saptamani. 
Dar la unele persoane se produc alterari permanente a structurii rinichilor care conduc la insuficienta renala cronica. Un mic procent din acestia vor fi nevoiti sa faca dializa in mod regulat sau transplant de rinichi. 
Daca insuficienta renala acuta nu este tratata, se pot dezvolta complicatii care afecteaza intregul organism. Printre acestea se numara: 
 -infectia. Este una din cele mai frecvente complicatii din cauza faptului ca sistemul imunitar al pacientului nu mai functioneaza corect 
- sindromul uremic (uremia). Poate cauza ameteli puternice, confuzie, convulsii, ritm cardiac neregulat si acumulare de lichid in plamani (edem pulmonar) 
- cresterea potasiului in sange (hiperkaliemie). Aceasta poate duce la probleme cardiace serioase. 
Aproape jumatate din persoanele care au dezvoltat insuficienta renala acuta isi revin si majoritatea au o functie renala suficienta pentru a duce o viata normala. 
Persoanele mai in varsta si cele care au probleme medicale serioase e mai putin probabil sa isi recapete starea de sanatate anterioara. Cei care decedeaza, o fac din cauza afectiunii care a cauzat insuficienta renala si nu din cauza insuficientei renale insasi.
 FACTORI DE RISC

Persoanele care au anumite afectiuni sau boli si care sunt mai in varsta sunt mai susceptibile sa faca insuficienta renala acuta. Afectiunile care pot creste riscul sunt: 
- existenta unei boli a rinichilor sau a ficatului ca sindromul nefrotic sau ciroza hepatica 
- diabetul zaharat 
- insuficienta cardiaca 
- hipertensiunea arteriala 
- obezitatea. 
Insuficienta renala acuta apare de obicei la persoane care suntdeja bolnave grav si se afla in spital sau la terapie intensiva. Persoanele care au avut o interventie chirurgicala cardiaca sau abdominala sau transplant de maduva au un risc mai mare.
 CONSULTUL DE SPECIALITATE

Insuficienta renala acuta este de obicei diagnosticata in timpul unei spitalizari pentru o alta afectiune. Aproximativ 30% dintre persoanele diagnosticate cu insuficienta renala acuta sunt intr-o unitate de terapie intensiva. 
Trebuie consultat medicul specialist in regim de urgenta daca pacientul nu a urinat deloc in ultimele 24 de ore. 
Trebuie efectuat consultul medical daca pacientul: 
- are probleme cu urinatul 
- urineaza cu sange (hematurie) 
- in mod constant urineaza mult mai putin decat in mod normal 
- are semne de boala cronica renala, ca de exemplu scaderea in greutate, greturi si varsaturi, edematiere sau senzatie de oboseala.
 EXPECTATIVA VIGILENTA

O abordare de tipul temporizarii adresabilitatii catre medic nu este de preferat in cazul insuficientei renale acute. Daca o persoana a fost diagnosticata cu sau ar putea avea insuficienta renala acuta, aceasta trebuie sa se trateze. Medicul specialist va lua masuri pentru a creste fluxul sanguin catre rinichi si pentru a sustine rinichii pana cand acestia vor incepe sa functioneze normal.                                                                                                                                                MEDICI SPECIALISTI RECOMANDATI

Urmatorii medici specialisti pot pune un diagnostic de insuficienta renala acuta: 
- medicul de familie 
- medicul specialist internist 
- medicul specialist pediatric 
- medicul specialist nefrolog. 
Pacientul poate fi tratat de medicul specialist nefrolog sau internist in functie de severitatea insuficientei renale acute. Daca pacientul se afla intr-o unitate de terapie intensiva unde s-a diagnosticat insuficienta renala, acesta va fi tratat cel mai probabil de catre un medic nefrolog.
 INVESTIGATII

Medicul specialist va incepe evaluarea pacientului cu insuficienta renala acuta prin realizarea unei anamneze si a unui examen obiectiv. Aceasta include o trecere in revista a antecedentelor medicale si a istoricului spitalizarilor (daca pacientul este spitalizat in acel moment), o inregistrare a medicamentelor pe care pacientul le-a luat si o evaluare a altor conditii care ar putea cauza aparitia insuficientei renale acute. Cand insuficienta renala acuta este suspectata, o evaluare completa este necesara pentru: 
- a determina cauza insuficientei renale. Aceasta este o parte importanta a diagnosticului. Hotararea tratamentului si sansele de recuperare depind de obicei de cauzele insuficientei renale. Identificarea cauzei este uneori dificila si necesita multe investigatii 
- a evalua rinichiul functional ramas 
- a detecta si trata orice complicatie care ar fi putut sa apara. 

Teste de laborator

Analizele de sange si urina sunt realizate de rutina pentru a evalua insuficienta renala acuta. Ele pot detecta valori ridicate a produsilor de metabolism in sange si un dezechilibru chimic in organism si pot ajuta diagnosticarea si evidentierea unor boli sau infectii. 
Analizele de sange si urina pot include: 
- creatinina serica. O crestere a nivelului creatininei in sange (creatininei serice) este de obicei primul semn al insuficientei renale acute. Testarea repetata a nivelului creatininei poate ajuta la monitorizarea progresiei insuficientei renale si la determinarea eficientei tratamentului. In cazul insuficientei renale acute prerenale, de exemplu, nivelul creatininei serice va reveni rapid la normal odata ce fluxul sanguin sau depletia volemica (pierderea de lichide) suntrefacute 
- clearance-ul creatininei. Acesta estimeaza cat rinichi functional a ramas prin comparatia nivelului creatininei din sange cu nivelul creatininei din urina. Cand rinichii nu mai functioneaza normal, nivelul creatininei sanguine poate creste in timp ce nivelul creatininei urinare poate scadea 
- BUN reprezinta partea de azot care se gaseste in uree, fiind un indicator al retentiei azotate (azotemia). Cand insuficienta renala acuta este prezenta, nivelul de BUN creste. Electrolitii sanguini testati suntcalciul, potasiul si sodiul. 
- hemoleucograma (HLG). Hemoleucograma furnizeaza informatii importante despre celulele rosii, celulele albe si despre plachetele sanguine. Poate fi folosita pentru a cauta boli sau infectii care ar putea cauza insuficienta renala 
- alte teste sanguine, ca viteza de sedimentare a eritrocitelor (VSH) sau anticorpii antinucleari (ANA) pot fi folosite pentru a diagnostica o infectie, o boala autoimuna sau alte afectiuni, daca antecedentele personale si simptomele pacientului sugereaza ca una din aceste afectiuni ar putea fi prezenta.
Analizele de urina efectuate:
- rezultatele analizelor urinare pot furniza de asemeni informatii despre sedimentul urinar, care este util pentru a evalua insuficienta renala acuta intrinseca (de cauza renala) 
- eozinofilele urinare (un tip de celule albe). Existenta eozinofilelor in urina poate indica o reactie alergica care distruge rinichiul. Adesea reactia alergica este cauzata de un medicament . 
- fractiunea de sodiu excretata in urina (FeNa). Aceasta examinare poate ajuta in diferentierea insuficientei renale prerenale, unde nu exista leziuni la nivelul rinichiului, de insuficienta renala de cauza renala (intrinseca). Masoara capacitatea rinichiului de a elimina sodiul (Na), bazandu-se pe nivelele de sodiu si creatinina atat din urina, cat si din sange 
- urina colectata pe 24 de ore. Productia de urina este masurata pe o perioada de 24 de ore. Uneori este necesara o sonda pentru a colecta corect toata urina produsa. Reducerea productiei de urina poate sau nu sa apara odata cu insuficienta renala, depinzand de cauza. Masurarea atenta a productiei urinare de-a lungul timpului, poate de asemeni ajuta la monitorizarea echilibrului lichidelor la o persoana cu insuficienta renala.

Teste imagistice
 

Testele imagistice pot fi folosite pentru a determina daca insuficienta renala este acuta sau cronica si pentru a cauta o obstructie pe traiectul urinar. Testele imagistice cel mai frecvent folosite in acest scop sunt: 
- ultrasonografia abdominala 
- tomografia computerizata 
- radiografia abdominala sau urografia care poate fi folosita cand se suspecteaza o piatra la rinichi (litiaza renala). 
Daca se considera ca obstructia se afla la baza insuficientei renale acute postrenale, pot fi necesare teste mai detaliate pentru a determina localizarea si cauza obstructiei. Aceste examinari le pot include pe cele de mai sus si de asemeni: 
- pielografia retrograda 
- rezonanta magnetica nucleara 
- scintigrafia renala. Poate ajuta in evaluarea fluxului sanguin renal (daca este normal) sau pentru a determina daca este prezenta o obstructie.
 TRATAMENT - GENERALITATI

Scopurile tratamentului insuficientei renale acute sunt: 
- corectarea sau tratarea cauzei care sta la baza insuficientei renale acute 
- sustinerea rinichilor pana cand ei s-au vindecat si pot functiona normal 
- prevenirea sau tratarea oricaror complicatii cauzate de insuficienta renala acuta 
- tratarea cauzei. 
Deoarece tratamentul insuficientei renale acute depinde de ceea ce a produs-o, tratamentul este variat si complex. Medicul poate fi nevoit sa: 
- inlocuiasca pierderile de lichide, ca de exemplu apa, sangele si plasma si sa refaca fluxul sanguin spre rinichi. In cazul insuficientei renale acute prerenale cauzata de deshidratare sau de pierderi de sange, de exemplu, functia rinichilor poate sa se imbunatateasca rapid odata ce aceste pierderi au fost recuperate 
- intrerupta administrarea oricaror medicamente care ar putea cauza insuficienta. Printre acestea s-ar putea numara unele antibiotice, antialgicele (antiinflamatoarele nesteroidiene) ca aspirina sau ibuprofenul, antihipertensivele si medicamentele folosite pentru a trata cancerul (citostaticele) 
- trateze afectiunea renala care cauzeaza leziuni rinichilor (insuficienta renala acuta intrinseca) folosind tranfuzii de plasma, glucocorticoizi (ca de exemplu cortizon) sau alte medicamente, depinzand de fiecare afectiune in parte 
- sa foloseasca medicamente pentru a bloca sistemul imunitar (imunosupresoare), ca ciclofosfamida, cand o boala autoimuna cauzeaza insuficienta renala acuta. Aceste afectiuni includ lupusul eritematos sistemic si alte boli care pot produce inflamarea vaselor sanguine (vasculita) 
- inlature sau sa ocoleasca o obstructie a tractului urinar (insuficienta renala acuta postrenala). Functia renala revine rapid la normal odata ce obstructia a fost inlaturata si urina se poate elimina din rinichi. Unele obstructii, ca litiaza renala, pot fi inlaturate. Daca obstructia nu poate fi inlaturata, traiectul de eliminare a urinii poate fi deviat folosind un cateter sau alta metoda. Daca vezica urinara nu se evacueaza corect, plasarea unei sonde urinare pentru a usura procesul poate duce la disparitia simptomelor si permite rinichilor sa-si reia functia normala.

Sustinerea functiei renala

Sustinerea functiei renale cand pacientul are insuficienta renala acuta poate fi dificila. Majoritatea pacientilor care fac insuficienta renala acuta suntdeja spitalizati si tratati pentru alta problema medicala si pot avea deja o afectiune grava inainte sa dezvolte insuficienta renala acuta. Tratarea afectiunii primare poate agrava insuficienta renala acuta. 
Odata cu cresterea produsilor de catabolism in sange si a retentiei lichide, insuficienta renala acuta poate deveni severa, apar complicatii care pun viata in pericol ca sindromul uremic (uremia) si infectia (sepsis). Este foarte important sa se controleze primele complicatiile, ca retentia de lichide, dezechilibrul chimic si anemia, astfel incat complicatiile mai serioase sa nu se dezvolte. 
Sustinerea rinichilor astfel incat acestia sa se poata vindeca cuprinde o gestionare atenta a: 
- ingestiei de lichide. Lichidele pierdute prin deshidratare sau prin hemoragii trebuie refacute, dar ingestia lor trebuie limitata pentru a evita hiperhidratarea 
- alimentatiei. O dieta speciala cu restrictia ingestiei de lichide poate fi folosita pentru a satisface nevoile nutritionale fara a solicita foarte mult rinichii nefunctionali 
- medicatiei. Mai multe medicamente suntfolosite pentru a ajuta eliminarea retentiei de lichide care poate aparea in insuficienta renala acuta. Multi medici folosesc diureticele pentru a imbunatati productia de urina si pentru a elimina excesul de apa din organism. Dar unii specialisti considera ca diureticele pot sa nu fie folositoare si ca actualmente pot fi chiar daunatoare pacientilor care suntfoarte bolnavi. In functie de cauza si de severitatea insuficientei renale acute, medicul poate alege o alta metoda pentru a elimina excesul de lichide 
- cauzelor obstructiei urinare, daca este prezenta obstructia. Daca aceasta nu poate fi inlaturata, traiectul de eliminare a urinii poate fi deviat folosind un cateter sau un tub mic si flexibil numit stent. 
S-ar putea ca pacientul sa aiba nevoie de dializa zilnica sau o data la doua zile pentru a sustine rinichii pana cand ei isi revin. In procesul de dializa se foloseste un aparat care filtreaza produsii de metabolism si elimina excesul de lichide din sange. Hemodializa este este cea mai eficienta si cea mai folosita metoda de tratament pentru insuficienta renala acuta. Ea nu scurteaza si nu face reversibila afectiunea, dar controleaza tensiunea arteriala, corecteaza excesele de lichide care pot pune viata in pericol si dezechilibrul electrolitic care apare atunci cand rinichii nu mai functioneaza normal. Dializa peritoneala poate fi de asemenea folosita. 
Inainte de a incepe dializa, medicul va trebui sa realizeze o cale de abord. Aceasta reprezinta locul unde acele de dializa pot fi introduse pentru a trimite sangele spre si din aparatul de dializa. De exemplu, pacientul poate avea un mic tub (numit cateter) plasat intr-o vena de la nivelul bratului, piciorului, toracelui sau gatului. Calea de abord depinde de tipul de dializa ce va fi facut.
 PROFILAXIE

Majoritatea cauzelor de insuficienta renala acuta apar la persoanele care sunt deja spitalizate pentru alte afectiuni sau boli grave. Medicii pot preveni insuficienta renala identificand pacientii care au un risc mare sa dezvolte boala si evitand medicamentele si alte situatii care o pot cauza. 
Bolile care cresc riscul pacientului de a dezvolta insuficienta renala suntdiabetul zaharat, hipertensiunea arteriala, insuficienta cardiaca, obezitatea si bolile cronice renale (insuficienta renala cronica). Daca o persoana are una din aceste afectiuni, trebuie sa ia masuri de precautie in momentul in care incepe un tratament cu medicamente noi. 
Medicamentele folosite in mod frecvent ca aspirina sau ibuprofenul (antiinflamatoarele nesteroidiene) pot afecta functia renala la persoanele care au deja functia renala deteriorata, au diabet zaharat, hipertensiune arteriala sau insuficienta cardiaca. 
Daca pacientul se afla in spital si are un risc mare de a dezvolta insuficienta renala acuta din cauza unei operatii, a unei afectiuni medicale sau a unei injurii severe, medicul va lua masuri de precautie pentru a o evita. 
Echilibrul lichidian va fi monitorizat cu atentie. 
Vor fi masurate aportul si eliminarile lichidiene si pacientul va fi cantarit zilnic. 
Tensiunea arteriala vaa fi verificata frecvent. Pacientul poate primi lichide intravenos pentru a mentine tensiunea arteriala in limite normale. 
Se vor efectua analize de laborator in mod frecvent pentru a mentine nivelul de electroliti in limite normale. 
Dieta va fi gandita de maniera ca pacientul sa primeasca cel putin 100 de grame de carbohidrati per zi. Cantitatea de proteine poate fi restrictionata. 
Medicatia va fi gandita cu atentie. Medicamentele care contin magneziu pot fi intrerupte. Dozele altor medicamente pot fi ajustate.
 TRATAMENT AMBULATORIU


Daca o persoana a avut insuficienta renala acuta si rinichii sai nu si-au recapatat pe deplin functia, aceasta va trebui sa urmeze un regim special care va proteja rinichii de un efort prea mare. Un dietetician va colabora cu pacientul pentru a crea o dieta care sa se potriveasca cel mai bine cu nevoile sale. 
Pacientul va trebui sa-si controleze aportul de minerale (electroliti) si de lichide in functie de extensia leziunilor, de alte boli pe care le poate avea si de faptul daca face sau nu dializa. De asemenea, va trebui sa-si limiteze aportul proteic. In general, pacientul va trebui sa: 
- isi limiteze aportul de sare. Ingestia unei cantitati prea mari de sare (sodiu) poate duce la retentia de apa si la cresterea riscului de insuficienta cardiaca, edem pulmonar si hipertensiune arteriala. Poate fi dificil sa se evite aportul de sodiu. Pentru a reduce cantitatea de sare din dieta, pacientul trebuie sa invete sa caute sodiul care se ascunde in alimente si sa aleaga alimentele mai putin procesate 
- sa fie atent la ingestia de potasiu. Potasiul se gaseste in substituentii de sare, in suplimentii cu potasiu si in unele fructe si vegetale. Prea mult potasiu in sange (hiperkaliemie) poate cauza slabiciuni musculare si ritm cardiac neregulat 
- sa fie atent la ingestia de fosfor. Fosforul se gaseste in lapte, branza, carne, pui si peste. Excesul de fosfor din sange (hiperfosfatemie) poate duce la eliminarea calciului din oase si la probleme osoase. 
Dializa creeaza necesitati speciale. Este important ca pacientul sa manance cantitatea corecta de calorii si nutrienti pentru a-si mentine starea de sanatate. Un nutritionist sau un dietetician il poate ajuta sa urmeze o dieta corecta.
 TRATAMENT MEDICAMENTOS

Pacientul poate primi medicamente pentru a trata cauza insuficientei renale acute sau pentru a preveni complicatiile. De exemplu, pacientul poate lua antibiotice pentru a preveni sau trata infectiile si poate lua alte medicamente pentru a elimina excesul de lichide si preveni dezechilibrele electrolitice, care pot fi periculoase. 
Diureticele au fost folosite in mod traditional in tratamentul insuficientei renale acute deoarece cresc rapid productia urinara. Dar multi specialisti considera acum ca ele pot sa nu fie folositoare si ca pot fi chiar daunatoare pacientilor care sunt foarte bolnavi. In functie de cauza si de severitatea insuficientei renale acute, medicul poate alege o alta metoda pentru a elimina excesul de lichide.
 TRATAMENT CHIRURGICAL

Medicul nefrolog poate discuta cu pacientul despre posibilitatea unui transplant renal daca acesta: 
- are insuficienta renala severa care nu poate fi reversibila prin alta metoda de tratament 
- este un bun candidat pentru operatie. De obicei aceasta semnifica ca pacientul este intr-o stare de sanatate buna cu exceptia problemei renale.
 ALTE TRATAMENTE

Dializa

Cand un pacient dezvolta insuficienta renala acuta, acesta ar putea avea nevoie de dializa. Dializa este un proces mecanic care suplineste functia rinichilor prin: 
- eliminarea produsilor de metabolism, ca de exemplu ureea, din sange 
- refacerea echilibrului electrolitic din sange 
- eliminarea surplusului de lichide din organism. 
Inainte de a incepe dializa, medicul va trebui sa realizeze o cale de abord. Aceasta reprezinta locul unde acele de dializa pot fi introduse pentru a trimite sangele spre si din aparatul de dializa. De exemplu, pacientul poate avea un mic tub (numit cateter) plasat intr-o vena de la nivelul bratului, piciorului, toracelui sau gatului. Calea de abord depinde de tipul de dializa ce va fi facut. 
Se pot folosi doua tipuri de dializa pentru a trata insuficienta renala acuta: 
- hemodializa foloseste o membrana mecanica (dializor) pentru a filtra direct produsii de metabolism si elimina excesul de lichide din organism. Aceasta metoda este cel mai frecvent folosita si cea mai eficienta metoda de tratament a insuficientei renale acute. Hemodializa este cea mai eficienta metoda de tratamet, mai ales la o persoana care se afla in stare critica 
- dializa peritoneala foloseste ca membrana filtranta cavitatea peritoneala si o solutie de dializa (e o solutie sarata) pentru a elimina produsii de metabolism si excesul de lichide din organism. Este mai putin folosita decat hemodializa pentru tratamentul insuficientei renale acute. 
Pentru a urmari eficienta dializei, pacientului i se vor recolta probe de sange inainte si dupa dializa, determinandu-se nivelul ureei ( BUN). Prin masurarea ureei inainte si dupa dializa, medicul poate afla cat de bine a inlaturat dializa produsii de metabolism din curentul circulator. Odata ce forma severa a insuficientei renale acute s-a instalat, dializa este singura solutie, in afara de transplantul renal, de sustinere a vietii. 

Tratamentul obstructiei


Aproximativ 5% din cauzele insuficientei renale acute sunt datorate obstructiei tractului urinar, ceea se duce la cresterea produsilor de metabolism in sange. Aceasta forma de insuficienta renala este denumita insuficienta renala acuta postrenala. Se poate face un tratament pentru a inlatura sau ocoli obstructia. Daca exista o piatra la nivelul rinichiului care blocheaza tractul urinar, medicul specialist o poate inlatura sau distruge. Cea mai frecvent folosita procedura pentru litiaza renala este litotritia extracorporeala. Se folosesc ultrasunetele care strabat usor corpul pacientului, dar suntsuficient de puternice pentru a distruge o piatra. 
Daca medicul nu poate inlatura obstructia, se va crea o cale urinara care sa o ocoleasca, folosind un cateter sau alta metoda. Plasarea unui cateter (sonda) in vezica urinara pentru a o evacua, va inlatura simptomele si va permite reluarea functiei renale.

PROSTATA SI PROBLEMELE EI

 GENERALITATI

       Prostata este un organ musculo-glandular, de forma unei castane, care inconjoara portiunea initiala a uretrei la barbat, adica tubul prin care urina si lichidul seminal ies din corp.
 STRUCTURA PROSTATEI

Prostata se dezvolta in luna a 3-a a embrionului, iar la un adult ajunge la 3,8 cm lungime si 20-30 de g in greutate la pubertate. Glanda este compusa din 30-50 tuburi sau mici glande, a carei secretie este in jur de 1/4 de lingurita pe zi si care se varsa in uretra si in canalele de ejaculare. Tesuturile care inconjoara canalele secretoare si glanda sunt compuse din muschi cu fibre elastice si colagen, care suntun suport si un invelis tare. Structura interna a prostatei este formata din 3 lobi. Lobul interior, care inconjoara uretra, este cel care produce inflamatia la oamenii in varsta. El va constrange uretra producind o multitudine de simptome colective, cunoscute ca "hipertrofia benigna a prostatei (HBF)". Lobii sau capsulele exterioare ale glandei suntrezerva intr-o interventie chirurgicala pentru eliminarea hipertrofiei benigne a prostatei (HBF); este locul unde apare cancerul de prostata. Prostata secreta un lichid cu aspect laptos, care se varsa in portiunea prostatica a uretrei, de obicei in timpul actului sexual. Localizarea prostatei prevesteste viitoarele probleme, ce pot apare din cauza potentialului de crestere al prostatei, care poate in mod gradat strangula uretra, provocand o multitudine de posibile probleme. Din statisticile facute, 11% din barbatii americani au fost surprinsi ca exista, prostata si 57% nu cunosc simptomele unor deranjamente ale prostatei.
 AFECTIUNI ALE PROSTATEI

Necazurile pe care le provoaca prostata pot fi clasate in 3 categorii:
1. Inflamatia glandei
2. Hipertrofia prostatei de tip benign
3. Cancerul de prostata
Stimularea indelungata a secretiei de testosteron, duce la cresterea prostatei in jurul virstei de 50 de ani. In aceasta situatie sunt 60% din barbatii de 60 de ani si 80% din barbatii de 80 de ani. Acest lucru se intampla mai des la cei din Caucaz si mai rar la cei din Orient. Africanii au mai putine probleme cu prostata decit cei din America. In concluzie rasa alba este predispusa la imbolnavirile de prostata, in comparatie cu rasa neagra. Aceasta diferenta se explica prin modul de hranire si prin activitatile fizice pe care le presteaza aceste populatii.
TIPURI DE PROSTATITA

Inflamatia prostatei sau prostatita, se imparte in 3 categorii:
1. tip 1 - este cauzata de o bacterie si se poate trata cu antibiotice. Simptomele sunt: febra, raceli, dureri in spate si cresterea frecventei urinarilor. Aceste simptome apar la forma acuta a bolii si suntcele mai obisnuite probleme legate de prostata ale oamenilor tineri.
2. tip 2 - uneori in versiunea cronica, culturile de bacterii suntin mod obisnuit negative, deoarece infectiile organismului cu astfel de bacterii suntocazionale, dar pot fi organisme similare cu bacteriile, cum suntmicoplasma sau chlamidia. Noi teste pot determina care din aceste microorganisme suntcauza acestor probleme de prostata si tratamentul se va aplica in consecinta. Tinerii nu cred prea mult in prostata si in faptul ca ea este cheia organului de reproducere. Un stil de viata sanatos poate sa te ajute sa-ti mentii intr-o buna functionare glanda ani de zile.
3. tip 3 - este inflamatia numita prostadinia, care nu este cauzata de microorganisme. Multi urologi cred ca o viata stresanta, poate fi cauza unor tensiuni excesive in muschii pelvieni si muschii sfinterului, care intervin in procesul urinarii. In timp ce tratamentul, cel mai adesea consta in administrarea de medicamente care relaxeaza uretra sau in general muschii, exercitiile fizice sunto optiune mult mai buna in acest sens. Exercitiile fizice te usureaza de tensiune si stres si astfel pot servi la micsorarea problemelor legate de prostata.
 HIPERTROFIA BENIGNA A PROSTATEI

Hipertrofia benigna a prostatei este o boala a oamenilor in varsta? La 20 de ani in mod obisnuit prostata are marimea unei nuci. La 50 de ani ea poate fi cat un grepfruit la unii oameni. Nodulii din prostata se dezvolta de timpuriu, la 30 de ani, dar nu toti oamenii au aceste simptome. Simptomele obisnuite constau in urinare urgenta, urinare excesiva, noaptea si ezitatii in urinare. Cand sunt chinuiti de hipertrofia benigna a prostatei, multi oameni simt ca ei mai au de urinat, chiar dupa ce au urinat. S-a constatat ca oamenii castrati inainte de pubertate nu au probleme cu hipertrofia prostatei. Acest lucru ne arata ca sistemul hormonal are o implicatie importanta in problemele de prostata. La pubertate, la barbati are loc o rabufnire a secretiilor de testosteron. Cercetarile au aratat, totusi, ca testosteronul nu este vinovat de hipertrofia prostatei. Vinovatul real este o varianta a testosteronului numita "Dihidrotestosteron". Aceasta substanta este sintetizata in corp cu ajutorul unei enzime numita "5-alpha reductase". Dihidrotestosteronul este de asemenea suspectat de caderea parului, respectiv de chelie. Dihidrotestosteronul nu este implicat in cresterea muchilor, asa cum este testosteronul. Testosteronul, hormonul masculin este cel mai important hormon cu caracter anabolic in corp, cel care ajuta la cresterea in masa musculara si forta. Dar spre dezavantajul culturistilor si halterofililor el trece foarte usor in dihidrotestosteron care nu mai are nici un rol in cresterea muschilor si pe deasupra creeaza si problemele de prostata amintite. 
Singurul element care impiedica aceasta transformare a testosteronului in dihidrotestosteron este mineralul zinc. Iata de ce zincul asa de important pentru culturisti si nu numai pentru ei, el fiind implicat si in multe alte procese din organism. Zincul este un element vital pentru organism, asa cum de altfel este si cromul (sub forma de chromium picolinate), implicat in GTF - insulin (insulina ca factor de crestere). Aceste minerale nu suntdoar simple suplimente, care stimuleaza cresterea in masa musculara si pierderea de grasime, de care ne putem lipsi oricand, daca le inlocuim cu alte suplimente. Ele suntelemente vitale organismului, deoarece ele suntimplicate intr-o serie de procese din organism, practic organismul consuma zilnic din rezerele sale, obtinute din hrana, atat zincul cat si cromul. Un efort fizic foarte intens asa cum este in culturism, necesita o cantitate mai mare de zinc si crom. Daca noi nu putem furniza prin alimentatie corpului cantitatea necesara de zinc si crom se vor produce dereglari, care in timp ne vor afecta negativ starea de sanatate (un exemplu in acest sens este si inflamarea prostatei cu toate efectele ei).
COMPLICATII ALE HIPERTROFIEI DE PROSTATA

Hipertrofia prostatei poate fi cauza obstructiei urinare. Acest lucru poate crea probleme serioase, ca pietre si infectii la rinichi. Complicatiile unei hipertrofii ale prostatei netratate, pot fi rar fatale asa cum au fost in cazul miliardarului american Howard Hughes. El a ignorat sau nu a tratat hipertrofia prostatei multi ani si acest lucru i-a creat o epuizare a rinichilor, care au fost cauza mortii lui la 71 de ani in 1976. Ciudat "Howard Hughes Medical Institut" a jucat un rol major in perfectarea dializei rinichilor, care ar fi putut salva viata lui Hughes. Chiar daca hipertrofia prostatei da probleme serioase, ea nu este cancer. Conditia care urmeaza este ca lobul din mijlocul prostatei sa creasca in marime pana cand va strangula uretra. Efectul este asemanator cu strangularea unui furtun cu apa. In timp ce are loc strangularea, presiunea apei in furtun va creste. Un tratament standard va micsora aceasta presiune. Acest lucru se realizeaza prin operatia numita "transuretral resection of the prostat (TURP)". Aceasta operatie a avut o oarecare publicitate cu citiva ani in urma cand fostul presedinte SUA, Ronald Reagan a suferit o astfel de interventie chirurgicala.
 TRATAMENTUL HIPERTROFIEI DE PROSTATA

In 1978 au fost 378000 de operatii in SUA, fiind pe locul 2 ca numar de interventii chirurgicale, dupa cele de cataracta in SUA. La virsta de 45 de ani se estimeaza ca sansele de a reusi aceasta operatie sunt cu 10-30% mai mari, decit la varsta de 70 de ani. Aceasta operatie se face cu anestezie totala sau spinala. Urologul introduce un instrument numit resectoscop in uretra. Acest instrument se termina cu un inel de sarma care prin intermediul curentului electric va arde excesul de material glandular, in timp ce exteriorul capsulei ramane intact. Avantajul acesteia este ca mici cantitati din materialul prostatei poate fi studiat pentru a fi depistat daca este de natura canceroasa sau nu. O alta metoda de tratament a hipertrofiei prostatei implica folosirea de medicamente care blocheaza secretia de hormon masculin. Aceasta terapie descreste cu 30-40% marimea prostatei, dupa 3-4 luni de tratament. Dar, dupa ce s-a cunoscut ca dihidrotestosteronul este responsabil de cresterea excesiva a prostatei si nu testosteronul, cercetatorii au cautat un medicament care sa inhibe dihidrotestosteronul si prin aceasta micsorarea prostatei. In iunie 1992 U.S. Food and Drug Administration a scos la vanzare un medicament numit Finasterid, cu denumirea comerciala Proscar care lucreaza la inhibarea enzimelor care transforma testosteronul in dihidrotestosteron. Studiile facute au aratat ca Proscar descreste volumul prostatei cu 20-30% si imbunatateste eliminarea urinei. Dar in unele cazuri, chiar dupa un an de tratament si tot nu inlatura suficient simptomele create de obstructia urinara. O alta metoda consta in administrarea de medicamente care largesc prostata prin relaxarea muschilor din jurul uretrei. Medicatia include Ferazesin (Hytrin) si Prozasin (Minipres). Aceste medicamente, adesea produc o usurare mult mai rapid decit Proscar si suntsi mai ieftine.
Alte opinii in tratamentul hipertrofiei prostatei sunt:
1. tratament cu ultrasunete ghidate cu laser. Metoda cere mai multe investigatii si este mult mai dureroasa.
2. tratamentul cu microunde, prin care se distruge tesut din prostata pe cale termica, in timp ce suntracite tesuturile din apropiere.
3. balon de dilatare - este un balon care introdus in uretra o largeste.
4. incizii de prostata, care urmaresc o largire cat de cat a prostatei.
5. stents - implica implantarea unui arc in uretra, care o va largi. Se numeste Prostakach si este folosit pentru cei ce nu pot tolera interventia chirurgicala. Totusi montarea acestui arc este destul de dificila.

CELULELE STEM SI INCONTINENTA URINARA

GENERALITATI

Studii recente si trialuri clinice au demonstrat rolul benefic pe care celulele stem il au in ameliorarea simptomatologiei pacientilor suferinzi de incontinenta urinara.
Metoda de tratament folosind injectarea celulelor stem implica recoltarea de celule din organismul pacientilor in scopul tratarii incontinentei si are rezultate spectaculoase comparativ cu metoda terapeutica folosita pana in acest moment si care se baza pe injectii cu colagen. Aceste rezultate au fost obtinute si ulterior publicate in revistele de specialitate de o echipa de cercetatori austrieci. Rezultatele acestui studiu desfasurat in Austria se suprapun peste cele ale unui studiu similar efectuat in Statele Unite, iar cercetatorii implicati in coordonarea si analizarea datelor sunt de parere ca acest nou tratament are toate sansele sa se impuna in practica clinica, deoarece ofera rezultate de lunga durata. 
Importanta studiilor si interesul cercetatorilor in vederea gasirii unui tratament eficient pentru incontinenta urinara rezida in faptul ca aceasta afectiune este prezenta la peste13 milioane de femei.
Incontinenta urinara este o afectiune mai frecventa la femei decat la sexul masculin, iar mecanismul de aparitie al acesteia implica o diminuare progresiva a tonusului muschiului sfincter uretral (cel care este responsabil de controlul mictiunii). Aceasta modificare a functiei apare dupa nasteri repetate sau poate fi doar o manifestare in cadrul procesului de imbatranire a organismului. Scurgerea de urina se produce in timpul unor activitati banale in viata pacientului: cand rade, tuseste, stranuta sau realizeaza activitati fizice mai solicitante (toate acestea implicand de fapt o crestere a presiunii in cavitatea abdominala, ceea ce va fi factorul declansator al incontinentei).
STUDIUL AUSTRIAC

Studiul ale carui rezultate au fost publicate de curand in revistele de specialitate s-a desfasurat in Austria si a implicat participarea a 63 de femei diagnosticate cu incontinenta urinara. O parte din ele au beneficiat de tratamentul conventional al afectiunii (injectii cu colagen), iar restul au primit injectii cu celule stem (42).
Initial s-a realizat biopsia musculara cu prelevare de tesut din bratul pacientei ce urma sa fie injectata. Din fragmentul biopsiat s-a realizat recoltarea, separarea si cultivarea de mioblasti (celulele stem precursoare ale miocitelor) si fibroblasti (celule care stau la baza formarii structurale a multor tesuturi din organism). Alegerea acestor 2 tipuri de celule nu a fost aleatorie, studiile efectuate pe animale demonstrand eficienta lor in reconstructia structurala a tractului urinar inferior. Urmatorul pas a implicat injectarea acestor celule, sub control si ghidaj ecografic, in sfincterul urinar si in zonele adiacente lui. 
Injectile cu colagen au fost facute celorlate 21 de femei. Experienta clinica insa demonstreaza faptul ca rata de succes a acestui tratament conventional este destul de scazuta. Principiul terapeutic al injectiilor cu colagen este urmatorul: colagenul se depune in jurul uretrei realizand o compresie mecanica asupra sfincterului, ceea ce va impiedica pierderile de urina.
Dupa 12 luni s-a constatat ca la cele 42 de femei care au fost tratate cu celule stem incontinenta s-a ameliorat semnificativ, chiar pana la disparitia semnelor clinice (situatie inregistrata la 38 dintre ele). Din grupul femeilor care au primit colagen injectabil, doar 2 si-au recapatat continenta si doar 7 au prezentat o ameliorare a simptomatologiei.
Investigatiile paraclinice - explorarea ecografica - a obiectivat rezultatele clinice, demonstrand faptul ca grosimea peretului sfincterian a crescut cu 59% la femeile injectate cu celule stem comparativ de 9% la cele tratate cu colagen. De asemenea, in grupul celor cu celule stem s-a observat si imbunatatirea tonusului si contractilitatii musculare. Tocmai aceste efecte au fost intentionate de catre cercetatori, incontinenta fiind ameliorata prin prezenta unui muschi perfect functional.
O alta remarca importanta este reprezentata de faptul ca in grupul femeilor cu celule stem s-a raportat si o imbunatatire a calitatii vietii si absenta completa a efectelor secundare.
 PARERILE SPECIALISTILOR

Consecutiv publicarii studiului, specialistii din domeniul urologic si-au exprimat parerea conform careia rezultatele par foarte promitatoare.
Un alt studiu a fost realizat in Statele Unite si rezultatele sale au fost publicate in mai 2007. In cadrul acestui studiu cercetatorii au injectat celule stem prelevate din muschii pacientelor in sfincterul uretral cu functionalitate alterata iar dupa 18 luni s-a constat ca 5 din cele 8 femei implicate in studiu au resimtit o imbunatatire a simptomatologiei si 1 din ele si-a recapat continenta. Acest studiu a fost insa considerat ca fiind preliminar, de siguranta, rezultatele sale neavand caracter definitiv. Totusi, chiar si dupa publicare sa cercetatorii au fost optimisti in ceea ce priveste descoperirea unei noi terapii a incontinentei urinare, cu rezultate mult mai bune pe termen lung. Oamenii de stiinta din acest domeniu spera ca terapia cu celule stem sa se dezvolte cat mai repede deoarece rezultatele tuturor studiilor desfasurate pana in prezent demonstreaza durabilitatea efectelor si functionalitatii tesutului injectat.
Totusi, aceasta metoda terapeutica trebuie explorata in continuare si alte studii trebuie efectuate pentru a sustine observatiile de pana acum.
 PERSPECTIVELE TRATAMENTULUI

Urologii au afirmat in nenumarate randuri ca exista o nevoie acuta pentru gasirea unui nou tratament mult mai eficient in combaterea incontinentei urinare de efort. In momentul de fata medicii care se ocupa de tratarea femeilor cu aceasta afectiune recomanda un plan terapeutic constand in efectuarea exercitiilor speciale Kegel de intarire a musculaturii planseului pelvin, in tehnicii de imbunatatire a bio-feedback-ului ce controleaza contractia musculaturii uretrale. Acest tip de antrenament poate sau nu sa fie insotit si de stimulare electrica musculara. Ca o ultima alternativa in cadrul bolilor complicate sau foarte avansate se poate interveni chirurgical in vederea corectarii defectului. Unul din procedeele chirurgicale implica insertia unei benzi musculo-fibroase ce va functiona pe post de sustinator al uretrei in ceea ce priveste controlul pierderilor involuntare de urina. Aceasta metoda, denumita «sling » presupune internarea pacientului pentru o perioada de timp redusa, insa rezultatele sunt variabile, imbunatatirea fiind evidenta in primul an, insa gradul de recurenta este ridicat.
 DISPONIBILITATEA TRATAMENTULUI

Studii similare celor efectuate in Statele Unite si Austria, bazate pe injectarea de celule stem musculare, proprii pacientului cu incontinenta urinara, sunt in desfasurare in multe alte centre din Europa si se considera ca daca se desfasoara conform planificarilor si in ritmul dorit de cercetatori, un astfel de tratament poate deveni disponibil pacientilor in aproximativ 3 ani (conform optimistilor). Pesimistii insa nu vad punerea lui in practica mai devreme de 7-10 ani, chiar daca merge totul bine in studiile de cercetare.

CANCERUL DE VEZICA URINARA - STADIALIZARE

 GENERALITATI

            Cancerul vezicii urinare este o boala in care celulele maligne (canceroase) se dezvolta in tesutul vezicii urinare. 
Vezica urinara este un organ cavitar situat in partea inferioara a abdomenului. Are forma unui balon de dimensiuni mai mici, cu un perete muscular care ii permite sa-si modifice dimensiunea, devenind mai mare cand stocheaza urina si mai mica atunci cand urina este eliminata din organism. Urina este stocata la nivelul vezicii urinare pana in momentul eliminarii acesteia din organism. Aceasta este un rezidiu lichid rezultat in urma filtrarii sangelui la nivelul rinichilor. De la acest nivel urina ajunge in vezica urinara prin doua tuburi numite uretere. In momentul urinarii vezica urinara se goleste, iar urina este eliminata din corp printr-un tub numit uretra. 
Exista trei tipuri de cancere de vezica urinara care se dezvolta din celulele peretelui vezical. Aceste cancere sunt denumite in functie de tipul celulelor din care se dezvolta celulele maligne (canceroase): 
- tumori ale celulelor de tranzitie: se dezvolta din celule ale stratului intern al vezicii urinare; aceste celule au capacitatea de a-si modifica forma in functie de dimensiunea vezicii, indiferent daca aceasta este plina sau goala, pastrandu-si integritatea (cele mai multe tipuri de cancere ale vezicii urinare se dezvolta din celulele de tranzitie) 
- tumori ale celulelor scuamoase: (acestea se dezvolta din celulele scuamoase care suntsubtiri, plate, luand nastere in peretele vezicii urinare dupa infectii sau iritatii frecvente) 
- adenocarcinoame: acestea se dezvolta din celulele glandulare (secretorii); celulele glandulare se afla in peretele vezicii urinare fiind responsabile de secretia unor fluide, ca de exemplu mucus. 
Cancerul superficial de vezica urinara este limitat la peretele vezicii. 
Cancerul invaziv al vezicii urinare se dezvolta din celulele de tranzitie care pot depasi stratul superficial, invadand stratul muscular al vezicii sau organele din vecinatate si nodulii limfatici din apropiere. 
Fumatul, sexul si dieta pot influenta riscul dezvoltarii cancerului de vezica urinara.           FACTORII DE RISC

Factorii de risc implicati in aparitia cancerului de vezica urinara sunt: 
- fumatul 
- expunerea profesionala la anumite substante ca de exemplu cauciuc, anumiti coloranti si textile, vopsea si produse cosmetice folosite in saloanele de coafura 
- consumul crescut de carne prajita si grasimi 
- persoanele invarsta, sexul masculin sau rasa alba 
- infectii cauzate de anumiti paraziti.
 SIMPTOME

Semnele posibile in cancerul de vezica urinara sunt hematuria (sange in urina) sau durerea in timpul urinarii. Acestea si alte semne pot aparea in cancerul de vezica, insa exista si alte afectiuni in care aceste simptome (semne) suntprezente.
 CONSULT DE SPECIALITATE

Trebuie consultat un medic daca apar urmatoarele semne: 
- sange in urina (de la o culoare usor ruginie pana la rosu aprins) 
- urinari frecvente sau senzatia imperioasa de a urina fara a putea insa 
- dureri la urinat 
- dureri in regiunea lombara (zona inferioara a spatelui). 
  INVESTIGATII

Analizele prin care se examineaza urina, vaginul sau rectul sunt utile pentru detectarea (gasirea) si diagnosticarea cancerului de vezica urinara. 
Pot fi utilizate urmatoarele teste si proceduri: 
- tomografia computerizata (CAT scan): o procedura care realizeaza imagini detaliate din diverse unghiuri ale diferitelor zone din interiorul corpului. Aceste imagini suntgenerate de un computer conectat la un aparat radiologic (emite raze X). Pentru a se vizualiza mai bine unele organe si tesuturi, se foloseste o substanta de contrast ce poate fi injectata in vena sau inghitita de pacient. Aceasta procedura se mai numeste si tomograf computer, tomografie computerizata sau tomografie computerizata axiala. 
- sumarul de urina: este o analiza care verifica culoarea urinii, continutul sau (de exemplu: prezenta de glucoza, proteina, sange) si prezenta in urina a bacteriei ce cauzeaza infectia 
- examenul intern: acesta examineaza vaginul si/sau rectul (medicul introduce degetele protejate de manusi in interiorul vaginului si/sau rectului pentru a simti proeminentele prezente) 
- pielograma intravenoasa (IVP): prin aceasta metoda razele X sunttransmise la nivelul rinichilor, ureterelor si vezicii urinare, depistand astfel prezenta cancerului in aceste organe (se injecteaza in vena o substanta de contrast, prin intermediul careia razele X vizualizeaza la nivelul rinichilor, ureterelor si vezicii urinare prezenta unui obstacol) 
- cistoscopia: este o metoda prin care se vizualizeaza interiorul vezicii urinare si a uretrei, depistand astfel zonele modificate. Cistoscopul (un tub subtire, cu sursa de lumina) se introduce in vezica urinara prin intermediul uretrei. Prin aceasta metoda se poate preleva (recolta) tesut vezical pentru biopsie. 
- biopsia: metoda prin care se recolteaza celulele sau tesuturile pentru a putea fi examinate la microscop de catre morfopatolog, depistand asfel existenta modificarilor tipice pentru cancer. In timpul cistoscopiei de regula se realizeaza biopsia. Este posibil ca prin cistoscopie sa se indeparteze intreaga tumora. 
- citologia urinei (celulele prezente in urina): examinarea urinei la microscop pentru depistarea celulelor modificate. 
Factorii ce influenteaza prognosticul (sansa de vindecare) si optiunile terapeutice 
Prognosticul (sansa de vindecare) este influentat de urmatorii factori: 
- stadiul cancerului: fie daca acesta este superficial sau invaziv, fie daca s-a raspandit in alte parti ale corpului (adesea, cancerul de vezica intr-un stadiu incipient se poate vindeca) 
- tipul celulelor din care se dezvolta cancerul si modificarile acestora vazute la microscop 
- varsta pacientului si starea lui de sanatate. 
Optiunile terapeutice depind de stadiul cancerului de vezica. 
Investigatii utilizate pentru stadializarea cancerului de vezica urinara 
Dupa diagnosticarea cancerului de vezica urinara suntnecesare analize suplimentare pentru depistarea gradului de invazie (raspandire) celulara in interiorul vezicii sau in alte parti ale organismului. 
Stadializarea cancerului este un proces care ne ajuta sa stabilim stadiul cancerului, tipul invaziei, fie de la nivelul stratului superficial la stratul muscular, fie in alte parti ale corpului. Este important sa cunoastem stadiul bolii pentru a incepe tratamentul corespunzator. 
Urmatoarele analize si proceduri pot fi folosite in stadializarea cancerului: 
- cistoscopia: este o metoda prin care se vizualizeaza interiorul vezicii urinare si a uretrei, depistand astfel zonele modificate. Cistoscopul (un tub subtire, cu sursa de lumina) se introduce in vezica urinara prin intermediul uretrei. Prin aceasta metoda se poate preleva (recolta) tesut vezical pentru biopsie. 
- tomografia computerizata (CAT scan): o procedura care realizeaza imagini detaliate din diverse unghiuri ale diferitelor zone din interiorul corpului. Aceste imagini suntgenerate de un computer conectat la un aparat radiologic (emite raze X). Pentru a se vizualiza mai bine unele organe si tesuturi se foloseste o substanta de contrast ce poate fi injectata in vena sau inghitita de pacient. Aceasta procedura se mai numeste si tomograf computer, tomografie computerizata sau tomografie computerizata axiala. 
- rezonanta magnetica (RMN): o procedura care utilizeaza un magnet, unde radio si un computer pentru a realiza o serie de imagini detaliate ale suprafetelor din interiorul corpului. Aceasta procedura se mai numeste si rezonanta magnetica nucleara imagistica (NMRI). 
- examenul fizic si istoricul: un examen al corpului cu verificarea semnelor generale, incluzand depistarea semnelor de boala, cum ar fi o umflatura sau orice alt semn neobisnuit. Se urmareste istoricul sanatatii pacientului, a bolilor pe care le-a avut si tratamentele urmate. 
- radiografie pulmonara: este o examinare radiologica a organelor si structurilor osoase de la nivelul trunchiului (o raza X este un tip de fascicul energetic care strabate corpul ajungand pe un film unde realizeaza o imagine a suprafetelor din interiorul corpului) 
- scintigrafia osoasa: este o procedura care depisteaza prezenta in organism a unor celule cu multiplicare rapida cum suntcelulele canceroase la nivel osos. O cantitate mica de substanta radioactiva se injecteaza in vena si ajunge in circulatia sangvina. Aceasta se localizeaza la nivelul celulelor canceroase din os si este detectata de un scaner.
 STADIALIZARE

Stadiul 0 

In stadiul 0, cancerul este depistat doar la nivelul tesutului ce captuseste interiorul vezicii urinare. Acest stadiu se clasifica in stadiul 0a si 0is, in functie de tipul tumorii. 
Stadiul 0a este numit si carcinom papilar, caracterizat prin mici excrescente ce se dezvolta in interiorul vezicii urinare. 
Stadiul 0is este numit si carcinom in situ, fiind o tumora plata, la nivelul tesutului ce captuseste interiorul vezicii. 

Stadiul I 

In stadiul I, cancerul s-a extins si la nivelul stratului situat sub cel superficial (captuseste vezica urinara la interior). 

Stadiul II 

In stadiul II, cancerul poate cuprinde jumatatea interna sau jumatatea externa a stratului muscular ce intra in alcatuirea peretelui vezicii urinare. 

Stadiul III 

In stadiul III, cancerul poate invada si tesutul adipos (grasimea) ce inconjoara vezica urinara si se poate extinde pana la organele aparatului reproducator (prostata, uter, vagin). 

Stadiul IV 

In stadiul IV, cancerul s-a extins de la vezica urinara pana la peretele abdomenului sau pelvisului. In acest stadiu cancerul poate sa invadeze unul sau mai multi noduli limfatici sau alte parti ale corpului. 

Cancerul recurent 

Cancerul recurent de vezica urinara este cancerul care reapare dupa tratament . Acesta poate reaparea la nivelul vezicii urinare sau in alte parti ale corpului. 
TRATAMENT

Diverse tipuri de tratament sunt disponibile pentru pacientii cu cancer de vezica urinara. Unele sunttratamente standard (folosite de obicei) iar altele suntin curs de testare in studiile clinice. Inaintea instituirii unei anumite terapii, pacientii ar trebui sa ia in considerare si includerea lor in studii clinice. Terapia folosita in studiile clinice este o terapie experimentala, care are scopul de a imbunatatii actualele terapii sau de a obtine informatii despre noile terapii ale cancerului de vezica urinara. Cand studiile clinice arata ca noile terapii suntmai bune decat cele standard, acestea ar trebui sa le ia locul. 
Studiile clinice suntin desfasurare in multe parti din tara. Informatii despre viitoarele studii clinice se gasesc pe adresa de net NCI web. Alegerea tipului de terapie adecvata implica atat pacientul, familia cat si echipa medicala. 
Se folosesc patru tipuri de tratament standard. 

Tratament chirurgical 

Urmatoarele tipuri de tratament chirurgical pot fi folosite: 
- rezectie transuretrala (TUR) cu fulguratie: tratamentul chirurgical in care cistoscopul (un tub subtire cu o sursa de lumina in varf) este introdus in vezica urinara prin uretra. Pentru indepartarea tumorii sau arderea sa electrica se foloseste un instrument cu o bucla de sarma in capat. Acest fenomen se numeste fulguratie. 
- cistectomia radicala: acest tratament chirurgical indeparteaza vezica urinara si toti nodulii limfatici impreuna cu organele de vecinatate ce au in structura celule canceroase. Aceasta terapie este recomandata cand cancerul invadeaza stratul muscular al vezicii urinare sau cand este este afectata o mare parte din stratul superficial al vezicii urinare. La barbat, prin aceasta metoda suntindepartate prostata si veziculele seminale. La femeie se indeparteaza uterul, ovarele si o parte din vagin. Uneori cand cancerul s-a extins mult in afara vezicii urinare si nu poate fi indepartat in totalitate, se elimina doar vezica urinara pentru a reduce semnele urinare cauzate de cancer. Cand vezica urinara trebuie indepartata, chirurgii creaza alte cai de eliminare a urinei din organism. 
- cistectomia partiala: este o metoda chirurgicala de indepartare a unui segment din vezica urinara. Aceasta se adreseaza pacientilor care au cancer in stadiul incipient (stadiul scazut de cancer) si la care tumora a cuprins doar o mica portiune a peretelui vezicii urinare. Deoarece cea mai mare parte a vezicii urinare ramane intacta, pacientul poate urina normal dupa recuperarea postoperatorie. 
- devierea caii urinare: este metoda chirurgicala prin care se poate crea o noua vezica si cai urinare. 
Chiar daca in timpul interventiei chirurgicale medicii indeparteaza intreaga tumora depistata vizual, unii pacienti vor primi chimioterapie postoperator pentru a distruge eventualele celule canceroase ramase in organism. Acest tratament, care este administrat dupa interventia chirurgicala pentru a mari sansele de vindecare, se numeste terapie adjuvanta. 

Radioterapia 

Radioterapia utilizeaza raze X de intensitate mare sau alte tipuri de radiatii, pentru a distruge celulele canceroase. Sunt doua tipuri de radioterapie. 
Radioterapia externa utilizeaza un aparat care emite radiatii din afara corpului catre zona cu cancer. Radioterapia interna utilizeaza substante radioactive incapsulate in ace, capsule, sarme sau catetere, care suntplasate in interiorul sau in apropierea cancerului. 
Tipul de radioterapie folosita depinde de stadiul si tipul cancerului ce trebuie tratat. 
Chimioterapia 

Chimioterapia utilizeaza medicamente care opresc cresterea celulelor canceroase, atat prin distrugerea acestora cat si prin oprirea divizarii (inmultirii). Chimioterapia sistemica se administreaza pe cale orala sau prin injectare in vena sau in muschi, medicamentele ajungand astfel in circulatia sangvina si distrugand celulele canceroase din intreg organismul. Cand chimioterapia este plasata direct in maduva spinarii, intr-un organ, in interiorul abdomenului, medicamentele actioneaza in special pe celulele canceroase din acea zona (chimioterapie regionala). Cancerul de vezica urinara poate fi tratat si prin chimioterapie intravezicala (medicamentele suntintroduse printr-un tub care ajunge la nivelul vezicii strabatand uretra). Modul in care este administrata terapia depinde de tipul si stadiul cancerului vezical. 

Terapia biologica (imunoterapia) 


Terapia biologica este metoda care foloseste sistemul imunitar al pacientului in lupta cu cancerul. Substantele produse de organism sau in laborator, suntfolosite pentru a ajuta, a directiona si restabili apararea naturala a organismului impotriva cancerului. Acest tip de tratament se mai numeste si bioterapie sau imunoterapie. 

Alte tratamente 

Alte terapii suntin curs de testare in studiile clinice. Acestea includ: 
Chimioprofilaxia 

Chimioprofilaxia utilizeaza medicamente, vitamine sau alte substante care scad riscul aparitiei cancerului si a recidivei (reaparitia cancerului dupa tratament). 

Fototerapia 

Este metoda care utilizeaza anumite medicamente si un anumit tip de raza laser pentru distrugerea celulelor canceroase. In vasele de sange se injecteaza o substanta care devine activa doar dupa expunerea la lumina. Aceasta substanta se concentreaza in celulele canceroase mai mult decat in celulele normale. Se utilizeaza apoi tuburi de fibra optica, ce furnizeaza raze laser la nivelul celulelor canceroase unde substanta introdusa se activeaza, omorand astfel celulele canceroase. Fototerapia are un mic efect nociv asupra tesutului normal. 

Terapia in functie de stadiul cancerului 

Urmatoarele paragrafe cuprind terapii specifice aflate inca in faza de testare in studii clinice, insa unele dintre acestea pot fi omise. 
Stadiul 0 (carcinomul in situ) 

In stadiul 0 al cancerului de vezica urinara se pot folosi urmatoarele terapii: 
- rezectie transuretrala cu fulguratie 
- rezectie transuretrala cu fulguratie urmata de terapie biologica intravezicala sau chimioterapie 
- cistectomie partiala 
- cistectomie radicala (totala) 
- includerea in studii clinice cu fototerapie 
- includerea in studii clinice cu terapie biologica 
- includerea in studii clinice care utilizeaza chimioprofilaxia, pentru a preveni recidiva (reaparitia) cancerului dupa tratament. 

Stadiul I 
In stadiul I al cancerului de vezica urinara se pot folosi urmatoarele terapii: 
- rezectie transuretrala cu fulguratie 
- rezectie transuretrala cu fulguratie urmata de terapie biologica intravezicala sau chimioterapie 
- cistectomie partiala sau radicala (totala) 
- radioterapie interna cu sau fara radioterapie externa 
- includerea in studii clinice care utilizeaza chimioprofilaxia pentru a preveni recidiva (reaparitia) cancerului dupa tratament 
- includerea in studii clinice care utilizeaza terapia intravezicala. 

Stadiul II 
In stadiul II al cancerului de vezica urinara se pot folosi urmatoarele terapii: 
- cistectomie radicala (totala) cu sau fara extirparea chirurgicala a ganglionilor limfatici pelvini 
- asocierea chimioterapiei cu cistectomie radicala 
- radioterapie externa asociata chimioterapiei 
- radioterapia interna inainte sau dupa radioterapia externa 
- rezectie transuretrala cu fulguratie 
- cistectomie partiala. 

Stadiul III 
In stadiul III al cancerului de vezica urinara se pot folosi urmatoarele terapii: 
- cistectomie radicala (totala) cu sau fara extirparea chirurgicala a ganglionilor limfatici pelvini 
- asocierea chimioterapiei cu cistectomie radicala 
- radioterapie externa asociata chimioterapiei 
- radioterapie externa combinata cu radioterapia interna 
- cistectomie partiala. 

Stadiul IV 
In stadiul IV al cancerului de vezica urinara se pot folosi urmatoarele terapii: 
- cistectomie radicala (totala) 
- radioterapia externa (poate fi folosita ca terapie ajutatoare pentru ameliorarea semnelor si imbunatatirea calitatii vietii) 
- crearea de cai urinare noi, ca terapie ajutatoare pentru ameliorarea semnelor si imbunatatirea calitatii vietii 
- cistectomie, ca terapie ajutatoare pentru ameliorarea semnelor si imbunatatirea calitatii vietii 
- chimioterapie singura sau dupa tratament local (chirurgical sau radioterapie) 
- includerea in studii clinice care utilizeaza chimioterapia. 

Tratamentul cancerului recurent 

Tratamentul cancerului recurent de vezica urinara (care reapare dupa tratament) depinde de tratamentul administrat anterior si de locul unde a reaparut cancerul. 
In tratamentul cancerului recurent de vezica urinara se pot folosi urmatoarele terapii: 
- tratament chirurgical 
- chimioterapie 
- radioterapie

DISMORFOFOBIA PENIANA (SINDROMUL PENISULUI SCURT)

GENERALITATI

Un studiu publicat in anul 2007 intr-o faimoasa revista de urologie din Europa a demonstrat ca peste85% dintre femei suntmultumite de marimea penisului partenerilor, in timp ce 45% dintre barbati considera ca dimensiunile acestuia suntcomplet nesatisfacatoare. O alta concluzie a studiului a fost ca, in fapt, procentul barbatilor cu penis cu dimensiuni sub normal este destul de scazut.
Specialistii considera ca ”sindromul penisului prea mic” sau dismorfofobia peniana reprezinta mai mult o problema la nivel psihic decat somatic, insa devine frustrant pentru pacient datorita anxietatii pe care o poate induce ideea ca penisul este prea mic. O astfel de situatie - in care barbatul nu este multumit de dimensiunea penisului, este complet diferita de cea in care exista obiectiv un penis cu dimensiuni sub normal. Situatia este cunoscuta sub numele de micropenie si este o malformatie congenitala care se poate totusi trata, dar doar in copilarie.
Specialistii care au realizat si publicat acest studiu insista asupra impactului pe care un astfel de sindrom il are asupra calitatii vietii pacientului si subliniaza importanta tratarii barbatilor care acuza acest lucru. O astfel de conceptie poate fi o sursa permanenta de stres, depresie, anxietate si chiar jena, iar ajutorul acordat acestor pacienti trebuie sa fie in principal psihologic.
Exista o serie de studii clinice realizate in scopul de a stabili dimensiunile medii ale unui penis adult, urologii considerand ca un penis normal are in erectie 14-16 cm in lungine. Un penis cu adevarat mic (micropenie) are sub 7 cm in erectie. Numarul barbatilor cu micropenie este, insa, destul de mic. Cu toate ca majoritatea barbatilor se incadreaza in normal, peste50% dintre ei declara ca isi doresc un penis mai mare. Ca urmare, Internetul abunda in metode si tratamente care, teoretic, vor ajuta barbatii sa ajunga la dimensiunile dorite. Foarte putine, insa, au si o oarecare eficienta si se pot utiliza pentru alungirea unui penis flasc. Specialistii suntinsa foarte rezervati in ceea ce priveste durabilitatea, siguranta acestor metode si rezultatele si sfatuiesc barbatii amatori, sa fie atenti daca vor sa urmeze acele sfaturi.
Nici rezultatele promise de chirurgia plastica nu suntmai sigure, aceasta rezolvand in special cazurile caracterizate prin flaciditate exagerata sau deformari marcate (fie malformative, fie cicatriciale). In plus, aceste metode pot avea complicatii grave.
Este important de subliniat ca barbatii suferind de aceasta problema trebuie luati in serios de catre medicul la care apeleaza, trebuie ascultati si indrumati spre un psiholog sau psihoterapeut inainte de oricare alt specialist. O astfel de idee poate sa afecteze foarte serios viata sociala, profesionala, relatia de cuplu si activitatea sexuala a pacientului.

CAUZE DE VEZICA URINARA HIPERACTIVA

 GENERALITATI

Vezica urinara hiperactiva (se mai utilizeaza prescurtarea OAB – overactive bladder) reprezinta o problema medicala cu care se confrunta 1 din 6 adulti cu varsta peste40 de ani. In Statele Unite specialistii considera ca peste13 milioane de persoane, atat barbati cat si femei, sufera de aceasta conditie. Vezica hiperactiva poate sa scada simtitor calitatea vietii pacientului, si poate reprezenta o cauza importanta de frustrare, datorita frecventei deranjant de mari a mictiunilor.
FIZIOPATOLOGIE

Vezica hiperactiva se datoreaza in principal contractiilor spastice involuntare ale muschiului detrusor al vezicii urinare (muschiul neted ce inconjoara colul). In mod normal, detrusorul se contracta doar cand vezica este plina (300-350 ml de urina) ca urmare a impulsurilor primite de la presoreceptorii din peretele ei, insa in cazul existentei unei vezici hiperactive, contractiile suntdeclansate chiar si de prezenta a 100 ml de urina. Din acest motiv, pacientul va urina foarte frecvent, de multe ori senzatia de mictiune aparand in momente nepotrivite.
Din momentul in care mictiunea a fost initiata (in mod voit sau involuntar, uneori), actul in sine devine reflex si nu mai poate fi controlat de pacient. Sistemul nervos preia controlul acestuia si va trimite detrusorului impulsuri ce ii vor intensifica de fapt contractiile. Presiunea intravezicala creste, urina se va evacua, iar muschiul se va mentine contractat pana la golirea completa. Acest proces apare si se desfasoara in cateva secunde, iar uneori pacientul nu are timp sa ajunga la toaleta. In aceasta situatie apare incontinenta urinara prin vezica hiperactiva. Din acest motiv vezica hiperactiva este o conditie ce interfera in mod constant cu activitatile zilnice ale pacientului, creiandu-i o stare permanenta de disconfort si alterandu-i calitatea vietii sociale si activitatea sexuala.
CAUZE

Cauza principala de aparitie a vezicii hiperactive o constituie functionarea defectuoasa a detrusorului. Aceasta poate, la randul ei sa fie determinata de:
- leziuni nervoase asociate unor traumatisme abdominale sau pelvine, sau unor interventii chirurgicale 
- litiaze vezicale
- reactii adverse ale unor medicamente, in special diuretice si produse ce contin cofeina
- boli neurologice (boala Parkinson, scleroza multipla, accidente vasculare cerebrale, leziuni de maduva spinala)
- infectii de tract urinar
- tumori vezicale maligne si benigne, malformatii congenitale
- prostatite, hipertrofie benigna de prostata sau cancer de prostata
- obstructie de col vezical prin bride si aderente aparute in urma unor interventii anterioare pentru corectarea incontinentei.
 SIMPTOME

Specialistii considera ca exista o triada simptomatica ce sugereaza prezenta vezicii hiperactive: 
- mictiuni frecvente
- imperiozitate de urinare
- incontinenta urinara (cu golirea partiala sau totala).
CORELATIA CU ALTE PROBLEME MEDICALE

Specialistii considera ca exista o corelatie intre anumite probleme de sanatate si aparitia vezicii hiperactive in randul unor anumiti pacienti. Astfel, suntconsiderati factori de risc pentru aparitia vezicii hiperactive boli precum fibromialgia (ce este caracterizata printr-o profunda stare de astenie si oboseala musculara) si sindromul de intestin iritabil (boala manifestata prin dureri abdominale intense, cronice, balonare si tulburari de tranzit intestinal care constau in constipatie sau diaree, in unele cazuri acestea alternand). De asemenea, persoanele cu ADHD, stari depresive sau anxioase au un risc crescut de a dezvolta, pe parcursul vietii, sindromul de vezica hiperactiva.
Deocamdata specialistii nu au determinat cu precizie care este exact relatia dintre aceste stari patologice si declansarea vezicii hiperactive, dar se pare ca elementul comun al acestor boli il constituie alterarea unor circuite neuronale ce implica anumiti neurotransmitatori de tipul 5-hidroxitriptamina (5-HT). Neurotransmitatorii suntsubstante chimice care favorizeaza si faciliteaza, in acelasi timp, transmiterea impulsului nervos de la o celula la alta. Unii cercetatori considera ca exista o predispozitie genetica pentru dezvoltarea vezicii hiperactive.
Este important de precizat faptul ca pacientii care sufera de vezica hiperactiva nu trebuie sa se simta jenati de aceasta problema. Este o boala ce se poate trata cu succes daca se apeleaza din timp la ajutorul medical de specialitate, iar tratamentul nu este complicat: de obicei schemele terapeutice combina tratamentul medicamentos cu exercitii fizice speciale, doar in cazuri extreme si cu evolutie indelungata fiind necesara interventia chirurgicala reparatorie.

TOTUL DESPRE IMPOTENTA

 GENERALITATI

Impotenta este imposibilitatea persistenta de a mentine o erectie, satisfacatoare pentru contactul sexual. Medicii specialisti folosesc de obicei termenul de „disfunctie erectila”, pentru descrierea acestei afectiuni, si pentru a o diferentia de alte tulburari legate de actul sexual, ca lipsa dorintei sexuale sau probleme de ejaculare sau orgasm. Acest articol este despre impotenta, definita ca si disfunctie erectila. 
Impotenta poate include incapacitatea totala de a atinge erectia, o abilitate inconstanta de a face acest lucru sau tendinta de a sustine numai erectii foarte scurte. Aceste variatii definesc impotenta si fac estimarea acesteia dificila. Expertii suntde parere ca impotenta afecteaza intre 10 si 15 milioane de americani. In anul 1985, Institutul Medical National de Cercetare Ambulatorie a raportat 525000 de consulturi ambulatorii pentru disfunctia erectila. 

Impotenta are de obicei o cauza organica, ca o afectiune, un traumatism sau efecte adverse ale unor medicamente. Orice tip de afectiune care afecteaza circulatia sanguina la nivelul penisului, are potentialul de a produce impotenta. Incidenta impotentei creste cu varsta: 5% dintre barbatii de aproximativ 40 de ani si 15-25% dintre barbatii de 65 de ani au impotenta. Totusi, nu este o parte inevitabila a procesului de imbatranire. 
Impotenta se trateaza la toate grupele de varsta, iar acest lucru incepe sa fie din ce in ce mai cunoscut. Multi barbati s-au adresat medicului si au recapatat o viata sexuala aproape normala, datorita tratamentelor imbunatatite si de succes ale impotentei. Medicii urologi, specializati in probleme ale tractului urinar, suntcei care trateaza impotenta, mai ales complicatiile acesteia.
 CUM APARE ERECTIA?


Penisul contine doua camere, denumite corpul cavernos, care strabat tot organul. Un tesut spongios umple camerele. Corpii cavernosi suntinconjurati de o membrana, denumita tunica albugineea. Tesutul spongios contine musculatura neteda, tesut fibros, spatii libere, vene si artere. Uretra, care este canalul de ejaculare si urinat, se intinde pe dedesubtul corpilor cavernosi. 
Erectia incepe prin stimulare mentala si senzitiva. Impulsurile de la nivel cerebral si de la nivelul nervilor regionali determina relaxarea musculaturii corpilor cavernosi, permitand intrarea sangelui si umplerea spatiilor libere. Sangele determina cresterea presiunii la nivelul corpilor cavernosi, producand dilatarea penisului. Tunica albugineea ajuta la captarea sangelui la nivelul corpilor cavernosi, sustinand astfel erectia. Erectia incepe sa se termine cand musculatura penisului se contracta, oprind intrarea sangelui la acest nivel si deschizand canalele de iesire.          CAUZE

Deoarece erectia necesita o secventa de evenimente, impotenta poate aparea cand unul dintre acestea a fost perturbat. Secventa include impulsurile nervoase de la nivel cerebral, la nivelul maduvei spinarii si regiunea penisului, raspunsul musculaturii, tesuturilor fibroase, venelor si arterelor din apropierea corpului cavernos. 
Cea mai frecventa cauza de impotenta este reprezentata de afectarea arterelor, musculaturii netede si tesutului fibros, frecvent secundar unei afectiuni. Aceste afectiuni pot fi diabetul, bolile renale, alcoolismul cronic, scleroza multipla, ateroscleroza si bolile vasculare - reprezentand aproximativ 70% din cazurile de impotenta. Intre 30 si 50 % dintre barbatii cu diabet prezinta si impotenta. 
Interventiile chirurgicale, de exemplu cea pentru prostata, pot traumatiza nervii si arterele de la nivelul penisului, cauzand impotenta. Traumatismele penisului, maduvei spinarii, prostatei, vezicii urinare si pelvisului pot conduce la impotenta prin lezarea nervilor, muschilor netezi, arterelor si tesutului fibros al corpilor cavernosi. 
De asemenea, multe medicamente au ca si efecte adverse, impotenta. Acestea includ medicamentele antihipertensive, antihistaminicele, antidepresivele, tranchilizantele, supresive ale apetitului si cimetidina (un medicament antiulceros). 
Expertii suntde parere ca factorii psihologici suntimplicati in 10 pana la 20% dintre cazurile de impotenta. Acesti factori includ stresul, anxietatea, sentimentul de vinovatie, depresia, stima de sine scazuta si teama de esec sexual. Asemenea factori suntasociati in mod clar cu mai mult de 80% din cazurile de impotenta, de obicei ca reactii secundare a cauzelor fizice asociate. 
Alte cauze posibile de impotenta suntfumatul, care afecteaza circulatia sanguina la nivelul venelor si arterelor, tulburarile hormonale, ca nivelul scazut de testosteron.
DIAGNOSTIC

Istoricul bolii pacientului 

Istoricul medical si sexual ajuta la definirea gradului si naturii impotentei. Istoricul medical poate evidentia boli care conduc la impotenta. O simpla trecere in revista a activitatii sexuale ar putea face deosebirea intre tulburari ale erectiei, orgasmului sau a dorintei sexuale. 
Un istoric de tratamente medicamentoase sau droguri ilegale poate sugera o cauza chimica. Efectele medicamentelor reprezinta aproximativ 25% din cazurile de impotenta. Oprirea sau inlocuirea unui anumit medicament poate vindeca problema. 

Examenul fizic 

Examenul clinic general poate sugera anumite afectiuni sistemice. De exemplu, daca penisul nu raspunde cum ar trebui la anumite tipuri de atingeri, ar putea exista o problema la nivelul sistemului nervos. Anumite caracteristici sexuale secundare anormale, de exemplu distributia pilozitatii, poate orienta catre o problema hormonala, sugerand implicarea sistemului endocrin. O problema de circulatie ar putea fi banuita, daca exista de exemplu un anevrism abdominal. Anumite caracteristici anormale ale penisului pot sugera cauza impotentei - de exemplu, indoirea penisului in timpul erectiei ar putea fi rezultatul bolii Peyronie. 

Teste de laborator 

Anumite teste de laborator pot ajuta in punerea diagnosticului. Testele pentru bolile sistemice includ hemoleucograma completa, analiza urinii, profilul lipidic si masurarea creatininei si a enzimelor hepatice. Pentru pacientii cu dorinta sexuala scazuta, masurarea nivelului de testosteron la nivel sanguin poate furniza informatii despre sistemul endocrin. 

Alte teste 

Monitorizarea erectiilor care apar in timpul somnului (tumefierea peniana nocturna) pot exclude anumite cauze psihologice ale impotentei. Barbatii sanatosi au erectii involuntare in timpul somnului. Daca erectiile nocturne nu apar, atunci cauza impotentei este mult mai probabil una de ordin fizic decat psihologic. Cu toate acestea, testele erectiilor nocturne nu suntfoarte sigure. Cercetatorii nu au standardizat aceste teste si nu au stabilit cand ar trebui aplicate pentru cele mai bune rezultate. 

Examenul psihosocial 

Examinarea psihosociala, folosind un interviu si chestionar, ar putea releva factori psihologici. Partenerul barbatului ar putea fi de asemenea chestionat pentru a determina asteptarile si perceptiile inregistrate in timpul actului sexual.
 TRATAMENT

Majoritatea medicilor specialisti sugereaza ca tratamentul impotentei respecta un anumit patern incepand cu tratamente neinvazive pana la cele mai invazive. Aceasta inseamna ca in prima etapa se va intrerupe orice tip de medicament considerat daunator. 
Psihoterapia si schimbarea tipului de comportament suntconsiderate ulterior, urmate de dispozitivele aspirative, medicatia orala, apoi injectabila local si dispozitivele implantate pe cale chirurgicala (si, in cazuri rare, interventii chirurgicale asupra arterelor si venelor). 

Psihoterapia 

Specialistii trateaza impotenta de cauza psihologica folosind tehnici care scad anxietatea legata de contactul sexual. Partenerul pacientului ar putea ajuta in aplicarea acestei tehnici, ce implica dezvoltarea treptata a intimitatii si stimularii. Asemenea tehnici pot ajuta in ameliorarea anxietatii in paralel cu tratarea impotentei de cauza organica. 

Tratament medicamentos 

Medicamentele pentru tratamentul impotentei pot fi administrate pe cale orala, injectate la nivelul penisului sau inserate la nivelul uretrei, la nivelul varfului penisului. In martie 1998, Asociatia Medicamentelor si Alimentelor a aprobat substanta sildenafil citrat (denumita si Viagra), primul medicament folsit in tratarea impotentei. Acesta se administreaza cu o ora inainte de activitatea sexuala si actioneaza prin cresterea efectelor oxidului nitric, o substanta care relaxeaza musculatura neteda de la nivelul penisului, in timpul stimularii, permitand astfel un flux sanguin crescut la acest nivel. In timp ce sildenafil imbunatateste raspunsul la stimularea sexuala, el nu declanseaza automat erectia, cum fac alte medicamente injectabile. Doza recomandata este de 50 mg, iar medicul specialist poate ajusta aceasta doza la 100mg sau 25 mg, in functie de nevoile pacientului. Medicamentul nu ar trebui folosit mai mult de o data pe zi. 
Testosteronul oral poate reduce impotenta la pacienti cu nivel scazut al testosteronului. Pacientii au sustinut eficienta altor medicamente - incluzand hidroclorid yohimbina, inhibitori ai dopaminei si serotoninei si trazodon, dar nici unul dintre studiile efectuate nu a demonstrat eficienta acestor medicamente in ameliorarea impotentei. Unele ameliorari observate prin folosirea acestor medicamente ar putea fi rezultatul efectului placebo, care semnifica ameliorarea care apare pentru ca pacientul crede ca aceasta imbunatatire va avea loc. 
Multi pacienti obtin potenta prin injectarea unor medicamente la nivelul penisului, producand congestionarea penisului cu sange. Medicamentele de tipul papaverinei hidroclorid, fentolaminei si alprostadil dilata vasele sanguine. Aceste medicamente pot produce anumite efecte adverse ca erectia persistenta (priapism) sau cicatrizare. Nitroglicerina, un relaxant muscular, poate creste uneori erectia prin frecare de suprafatapenisului. 
Sistemul pentru inserarea unei tablete de alprostadil la nivelul uretrei poarta denumirea de MUSE. Sistemul foloseste un aplicator pentru inserarea pastilei la nivelul uretrei, pe varful penisului, pe o suprafatade 1 cm adancime. Erectia va incepe dupa 8-10 minute si va dura aproximativ 30-60 de minute. Cele mai frecvente efecte adverse ale preparatului includ: durere la nivelul penisului, testiculelor sau a ariei dintre penis si rect; senzatie de caldura sau de arsura la nivelul uretrei; inrosirea tegumentelor penisului datorita cresterii fluxului sanguin; sangerare minora uretrala sau hiperpigmentare. 
Cercetarile asupra medicamentelor pentru tratamentul impotentei se extind rapid. Se recomanda consultul medicului specialist pentru recomandari in acest domeniu. 

Dispozitive de aspirare 

Dispozitivele mecanice cu vid produc erectia prin formarea unui vid partial in jurul penisului, determinand drenarea sangelui la nivelul penisului, cu congestionarea si expansiunea acestuia. Dispozitivul are trei componente: un cilindru de plastic, in care este plasat penisul; o pompa care scoate aerul din cilindru; si o banda elastica, care se dispune in jurul penisului, pentru a mentine erectia dupa indepartarea cilindrului si in timpul actului sexual, prevenind refluarea sangelui de la nivelul penisului.
O varianta a dispozitivului cu vid implica un invelis de cauciuc semirigid, care se plaseaza la nivelul penisului si ramane pe loc pana la atingerea erectiei si in timpul actului sexual. 

Tratament chirurgical 

Chirurgia are 3 scopuri:
1. implantarea unui dispozitiv ce produce erectia penisului;
2. reconstructia arteriala pentru cresterea fluxului de sange de la nivelul penisului;
3. blocarea venelor care permit refluarea sangelui in afara penisului. 
Dispozitivele implantate, cunoscute sub denumirea de proteze, pot restabili erectia in cazul multor pacienti cu impotenta. Problemele posibile ale implantelor includ infectia si deteriorarea mecanica. Problemele de mecanica au diminuat in ultimii ani datorita tehnologiilor avansate. 
Implantele flexibile constau de obicei in doua tije pereche, care suntinserate pe cale chirurgicala la nivelul corpului cavernos, cele doua camere pereche care suntdispuse de-a lungul penisului. Pacientul va ajusta mecanic pozitia penisului, deci si tijele. Ajustarea nu afecteaza lungimea sau grosimea penisului. 
Implantele expandabile constau din doi cilindri pereche, care se insera pe cale chirurgicala la nivelul penisului si care se pot expansiona folosind un fluid sub presiune. Exista niste tuburi care conecteaza niste cilindri la un rezervor cu fluid si la o pompa, care suntde asemenea implantate pe cale chirurgicala. Pacientul va umfla cilindrii prin exercitarea unei presiuni asupra unei pompe, situata sub tegumentul scrotului. Implantele expandabile pot creste intr-o anumita masura lungimea si grosimea penisului. De asemenea, acestea mentin penisul intr-o stare naturala atunci cand nu suntexpansionate. 
Interventia chirurgicala pentru corectarea arterelor poate reduce impotenta produsa prin obstructie, care blocheaza fluxul sanguin de la nivelul penisului. Cel mai bun candidat pentru acest tip de interventie chirurgicala este barbatul tanar, cu un blocaj discret al arterei, secundar unui traumatism al ariei de bifurcatie sau a unei fracturi a pelvisului. Procedura da mai putine rezultate la barbatii invarsta cu un blocaj mai intins.
Interventia chirurgicala pe venele care permit refluarea sangelui de la nivelul penisului consta intr-o procedura opusa, un blocaj intentionat. Prin blocarea venelor (ligatura) se poate reduce pierderea sangelui care scade rigiditatea penisului in timpul erectiei. Cu toate acestea, expertii au unele indoieli in legatura cu eficienta pe termen lung a acestor proceduri.
CE NE REZERVA VIITORUL?

Noile descoperiri in domeniul medicatiei sub forma de supozitoare, medicamente injectabile, implante si dispozitive cu vid, au extins optiunile terapeutice ale pacientilor cu impotenta. Aceste progrese au crescut si numarul pacientilor care apeleaza la serviciile medicale. 
Un medicament cu administrare orala, fentolamina, s-ar putea alatura sildenafilului, din grupa tratamentelor neinvazive. Alte tratamente, aflate in stadiu experimental, includ reconstructia chirurgicala pentru tulburari ale arterelor si venelor de la nivelul penisului. Chiar daca aceasta metoda este eficienta sau nu, progresele metodelor traditionale ar trebui sa creeze mai multe metode de tratament a impotentei.
 DE RETINUT!

Impotenta este o incapacitate persistenta de a mentine erectia suficient pentru desfasurarea actului sexual.
Impotenta afecteaza intre 10 si 15 milioane de barbati americani.
Impotenta are de obicei o cauza organica.
Impotenta este tratabila la orice varsta. 
Tratamentele includ psihoterapie, terapie medicamentoasa, dispozitive cu vid sau diverse metode de interventie chirurgicala.

Parteneri